Numele lui Vlad Mercori apare în prim-planul unei ample radiografii dedicate scandalului de peste un miliard de euro legat de centura metropolitană a Clujului, o poveste în care se conturează, pas cu pas, ipoteza existenței unui mecanism aproape industrial de falsificare a „experienței similare” în marile licitații publice.
În analiza sa, proiectul de circa 1,1 miliarde de euro al centurii Clujului este pus de Vlad Mercori față în față cu centura Moscovei, estimată la aproximativ 1,7 miliarde de euro, comparație care devine cu atât mai tulburătoare dacă ne gândim la diferența evidentă de mărime dintre cele două orașe. Licitația gestionată de primarul Emil Boc a parcurs trei runde succesive, fiecare blocată în același punct: o singură ofertă declarată validă și o documentație considerată greșit întocmită. După aceste reluări, contractul a ajuns tot la Dimex, compania care concurase, fără succes final, și în etapele precedente.
Odată cu semnarea contractului, povestea ia însă o întorsătură neașteptată. O firmă din Republica Srpska – prezentată anterior în mod vag ca fiind „din Bosnia” – iese public și afirmă că nu și-a dat niciodată consimțământul să fie parte a proiectului. Această companie ar fi trebuit să furnizeze, pe hârtie, „experiența similară” necesară pentru Dimex, urmând să primească, în schimb, doar o felie extrem de mică din contract, apreciată la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții firmei din Srpska susțin că, în 2024, au refuzat explicit orice implicare și că semnăturile, precum și documentele care îi priveau, ar fi fost falsificate în totalitate.
Relatarea merge și mai departe: femeia aflată la conducerea companiei din Republica Srpska ar fi mărturisit că a fost chiar amenințată pentru a păstra tăcerea și a permite procedurii de achiziție să curgă nestingherită. Cazul a fost trimis spre analiză atât la DNA, cât și la Parchetul European, având în vedere că proiectul beneficiază parțial de finanțare din fonduri europene. Vlad Mercori notează că Emil Boc își apără poziția declarând că nu avea cum să depisteze falsurile, întrucât se bazează pe rapoartele echipei de achiziții și nu verifică el însuși, în mod individual, fiecare document în parte.
Pe parcursul discuției este desfăcut, strat cu strat, și mecanismul prin care firme din afara României ajung să fie folosite pentru îndeplinirea criteriului de „experiență similară” în licitațiile mari. La nivelul Uniunii Europene există înțelegeri ce permit participarea la proceduri a unor companii din state terțe – precum Turcia sau Azerbaidjan – deschizând astfel ușa unor asocieri transfrontaliere. În practică, o firmă românească fără suficient istoric de proiecte poate „cumpăra” practic eligibilitatea, legându-se contractual de un partener extern căruia îi cedează 1–2% din valoarea contractului, doar pentru a împrumuta portofoliul de lucrări al acestuia.
Cadrul legal permite ca „experiența similară” să fie cumulată de la toți asociații, fără nicio obligativitate ca ea să reflecte proporțional cota de participare în contract. Așa se ajunge la situația în care o companie cu numai 0,5% din contract poate furniza, totuși, toată experiența cerută de autoritate. În teorie, partenerul străin ar trebui să presteze efectiv servicii – de la consultanță și inginerie până la management de proiect – fiind remunerat prin liderul asocierii, de regulă o firmă românească. În cazul centurii Clujului, planează însă suspiciunea că asocierea ar fi existat doar pe hârtie, iar documentele ar fi fost falsificate pentru a simula o colaborare reală.
Vlad Mercori amintește că, în alte proceduri, autoritățile contractante recurg la verificări directe ale partenerilor externi. Sunt aduse în discuție exemple cu companii din Turcia, unde firme de stat românești au expediat adrese oficiale pentru a întreba dacă un anumit constructor a participat în mod autentic la proiecte și ce valori au avut acestea. Atunci când răspunsurile au fost negative sau au întârziat nejustificat, ofertele respective au fost excluse din licitație.
În dosarul de la Cluj, plutește încă întrebarea dacă Primăria a contactat sau nu compania din Republica Srpska înainte să semneze contractul cu Dimex. Interlocutorul lui Vlad Mercori lasă să se înțeleagă că echipa de achiziții s-ar fi aflat sub o presiune considerabilă: o singură ofertă pe masă, teama de a rata finanțarea și, odată cu ea, întregul proiect. Într-un asemenea climat, controalele pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința de a nu periclita o investiție catalogată drept strategică.
Conversația atinge apoi tema răspunderii publice. Opinia dominantă tinde să arunce vina aproape exclusiv asupra primarilor sau președinților de consilii județene, deși, în spatele lor, lucrează echipe întregi de specialiști – tehnici și de achiziții – care redactează documentațiile și rapoartele. Este amintit și exemplul unei firme românești care ar fi falsificat certificatul ANAF privind absența datoriilor, o fraudă descoperită abia după ce autoritatea a verificat direct datele pe site-ul instituției fiscale.
Scandalul de la Cluj deschide, ulterior, o perspectivă și mai sumbră. Firma din Republica Srpska ar fi ajuns să constate că datele și documentele sale au fost utilizate, fără nicio autorizare, în alte patru licitații derulate în România, de către companii diferite. Un astfel de tipar sugerează apariția unui veritabil „model de afaceri” bazat pe reproducerea ilegală a documentelor de experiență similară, cu „clonarea” aceleiași firme străine în multiple asocieri. Specialiștii citați de Vlad Mercori atrag atenția că traseul acestor documente, transmise electronic, poate fi reconstituit de autorități pentru a stabili cine a pus în mișcare mecanismul.
Printre soluțiile tehnice puse pe masă se numără ideea introducerii obligativității legalizării la notar a acordurilor de asociere, în special pentru contractele de mare anvergură. Prezența fizică a administratorilor, alături de verificarea identității lor, ar elimina din start o bună parte dintre tentativele de fraudă. În absența unor astfel de garanții și pe fondul presiunii constante de a nu pierde fonduri europene, cazuri precum cel al centurii Clujului riscă să devină simbolice pentru vulnerabilitățile profunde ale sistemului de achiziții publice din România.
