VLAD MERCORI, figura deja bine conturată în mediul online datorită investigațiilor sale din sfera politică și administrativă, revine în fața publicului cu o nouă poveste documentată despre felul în care funcționează – sau mai degrabă nu funcționează – instituții esențiale aflate în subordinea Ministerului Agriculturii.
În miezul acestei anchete se află ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare, un nume aproape necunoscut pentru majoritatea românilor, deși rolul său ar fi trebuit să fie crucial: proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România. Adică exact infrastructura critică prin care, în anii trecuți, „băieții deștepți” din Olt au derulat contracte de sute de milioane de euro, afaceri care au mers nestingherite până când au început să apară primele investigații publice. Deși pe documente institutul există, în realitate ISPIF nu mai are statut de institut național de ani buni, fiind doar umbra instituției care ar fi trebuit să fie.
Din anul 2021, ISPIF a pierdut acreditarea de Institut Național și a fost transformat într-o societate comercială a statului, însă fără să mai desfășoare vreo activitate concretă, după cum reiese din material. Cu toate acestea, în birourile sale lucrează încă patru angajate, trei dintre ele aflate deja la pensie. Nu doar absența proiectelor este problema care sare în ochi, ci și felul în care aceste femei sunt nevoite să își petreacă zilele de lucru, într-un decor ce pare desprins dintr-o epocă apusă.
Clădirea în care își are sediul ISPIF este prezentată ca fiind, practic, scoasă din circuitul normal al vieții urbane. Toate utilitățile au fost tăiate: nu există căldură, nu există apă curentă, iar electricitatea nu este asigurată în mod legal. Pentru un gest atât de banal precum folosirea toaletei, angajatele trebuie să aducă apă de afară, în bidoane, improvizând o minimă funcționalitate într-un spațiu care, teoretic, ar trebui să găzduiască o instituție tehnică de importanță națională.
Pentru a avea totuși acces la curent, s-a recurs la o soluție de avarie: un cablu tras de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție aflată în aceeași curte și aflată, la rându-i, sub tutela Ministerului Agriculturii. Electricitatea obținută astfel este folosită strict pentru a porni calculatoarele, într-o formă de supraviețuire administrativă la limita improvizației. ANIF este amintită în material și ca principalul canal prin care se direcționau fondurile către „băieții deștepți” din sectorul îmbunătățirilor funciare.
Potrivit datelor prezentate, ANIF a ajuns să acumuleze datorii către bugetul de stat în valoare de 137 de milioane de lei, fiind catalogată drept cel mai mare datornic instituțional din România. La celălalt capăt, ISPIF, deși aproape paralizat din punct de vedere operațional, adună și el restanțe consistente, în sumă de 87 de milioane de lei. În material se insistă asupra contrastului: pe când cetățenii cu datorii sunt sancționați rapid și drastic, instituțiile publice ajunse în aceeași situație par să nu suporte consecințe reale.
Din această perspectivă, se ridică firesc problema responsabilității ministrului Agriculturii, Florin Barbu, supranumit în text „Busy”, cel sub autoritatea căruia funcționează atât ISPIF, cât și ANIF. Autorul aduce în discuție un moment dintr-un interviu acordat Digi24, disponibil online, în care ministrul este chestionat tocmai pe marginea acestor subiecte și se vede cum devine vizibil deranjat. În locul unui plan ferm de restructurare sau de închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, materialul sugerează că tema este tratată cu jenă, eschive și un disconfort evident.
Firul investigației continuă apoi către un alt punct de lucru, ISPIF Băneasa, situat în județul Giurgiu și condus de directoarea Florica Mardare, prezentă în sistem de 35 de ani. Nici aici condițiile nu par mai bune: sunt asemănate cu cele întâlnite în mahalale sau favele, cu birouri improvizate în clădiri care cedează la fiecare episod de ploaie mai serioasă. De fiecare dată când cerul se deschide, apa se scurge în interior, ajungând direct pe angajați și peste spațiile lor de lucru.
În lipsa unei reparații reale, directoarea ar fi recurs la o soluție rudimentară: a montat un nailon deasupra propriului birou, în urmă cu un an, după ce a ajuns să-i plouă efectiv în cap în timp ce lucra. Imaginile video menționate în material sunt prezentate ca dovadă a acestui tablou sumbru, fiind descrise chiar de oamenii dinăuntru drept un „film de groază”. Astfel, instituții care ar trebui să garanteze și să proiecteze infrastructură critică pentru țară ajung să funcționeze în condiții ce abia mai asigură integritatea fizică a personalului.
Finalul materialului trasează o concluzie amară: statul român pare cu adevărat mobilizat doar atunci când există bani de „buzunărit”, în timp ce structurile care nu mai oferă potențial de profit pentru diverse rețele de interese sunt abandonate să se topească încet, în datorii și mucegai. Fostele instituții importante sunt lăsate să „mucegăiască”, atât la propriu, cât și la figurat, în timp ce mediul rural – o bună parte din el – este proiectat în aceeași metaforă a paraginirii, cu cetățeni lăsați să se descurce singuri.
Investigația privind ISPIF și ANIF este anunțată ca doar un episod într-o serie mai largă de dezvăluiri despre felul în care funcționează statul român în teritoriu. În încheiere, autorul amintește un alt material, cel despre ajutoarele de handicap, care a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în doar 24 de ore, semn că publicul urmărește cu interes astfel de teme. Sunt promise noi episoade, noi cazuri și noi documentări despre situații similare din administrația românească, menite să contureze un tablou tot mai amplu al realității instituționale.
